Prima dată când am băut am simțit la fel ca ultima dată când am băut. Adică am simțit că era ceva greșit.
Când am băut prima dată, eram un copil de 13 ani, poate un pic marginalizat de băieții din fața blocului, pentru că eram diferit. Îmi dădeam interesul la școală, eram un elev destul de bun și nu prea făceam parte din peisajul tipic al cartierului.
De obicei, în fața blocului, când cineva își sărbătorea ziua de naștere, cumpăra bere de la magazinul din colț — pe atunci, în cartierul nostru, aproape orice minor putea cumpăra alcool fără să i se pună vreo întrebare. Așa am participat și eu la micile petreceri din fața blocului.
Au urmat primele „pahare”. Spun „pahare” în ghilimele pentru că, de fapt, beam cu toții, pe rând, din aceeași sticlă. Am simțit de la început că nu era bine. Dar, cu fiecare aniversare a băieților din cartier, parcă deveneam din ce în ce mai prezent în gașca lor.
Apoi a venit ziua mea. Am împlinit 14 ani și atunci m-am îmbătat cu adevărat, „ca la carte”, cum ar spune unii. Îmi amintesc foarte puține dintre prostiile pe care le-am făcut atunci. A doua zi m-am trezit cu dureri puternice de cap, cu o greață de nedescris și cu primul meu regret legat de alcool.
Știam că, pe viitor, consumul de alcool nu-mi va face bine. Același lucru l-am simțit și la ultima beție, doar că atunci eram pe deplin conștient de răul pe care alcoolul îl făcuse în viața mea. Au trecut aproape 12 ani între primul meu contact cu alcoolul și ultima beție, dar sentimentul a rămas același: am știut de la început că era ceva greșit.