Încă de mici suntem obișnuiți să avem prieteni. Ne jucăm, ne certăm, ne împăcăm, o luăm de la capăt.
În orice grup — copii, adolescenți, tineri trecuți de 20 de ani — tiparul se repetă: există tipul „cool”, tipul tăcut și tipul care instigă la prostii. Ultimul are adesea o influență mai mare decât primul — te convinge să faci lucruri pe care singur nu le-ai fi făcut.
Ai zice că el e cel mai periculos prieten. Nu este.
Cel mai periculos prieten este alcoolul.
La început, alcoolul îți dă o euforie greu de descris. Îți revii repede, ai impresia că deții controlul. Mai târziu, lucrurile se schimbă: bei mai mult, primești tot mai puțin din ce căutai.
Aici e partea perversă. Când apar problemele — financiare, sentimentale, profesionale — alcoolul nu te scoate din starea aia. O amplifică. Tristețea devine mai apăsătoare, gândurile mai negre.
Și pentru că a fost alături de tine în momentele bune, ajungi să-l cauți și în cele rele. Numai că nu te-a ridicat niciodată — doar amplifică starea în care ești: la început euforia, mai târziu disperarea.
Privind în urmă, îmi dau seama că eu eram, de multe ori, cel care pornea lucrurile într-o direcție greșită, iar ceilalți mă urmau.
Aveam 25 de ani, lucram în construcții și eram plecat în deplasare. Ajunsesem în halul în care, seara, nu mai aveam cu cine să beau decât cu oameni trecuți de 50 de ani — majoritatea fără familie, fără niciun vis, fără niciun scop. Și până și pe ei îi trimiteam la culcare.
Cum se vede asta peste ani? Într-un articol viitor.